TREI PRINCIPII

Darwinismul socio-politic, economic si cultural in care traim de mai bine de un secol a reusit sa ne convinga pe toti sa acceptam starea de competitie, ca fiind starea fundamentala a existentei umane. In societate, la munca, in familie si chiar in dragoste am ajuns sa acceptam permanenta competitie pentru resurse, putere sau afectiune ca fiind sinonima cu realitatea. Suntem motivati sa credem ca nu exista suficient din orice pentru toti, iar daca vrem sa scapam de suferintele vietii trebuie sa luptam in permanenta. Suntem convinsi ca nu exista o alta cale. Pe asa numita "piata libera" a capitalismului starea este "kill or be killed", ora de ora si zi de zi. Exista doar invingatori si invinsi, ratati si oameni de succes, bogati si saraci, destepti si prosti, cei care profita si cei de care se profita. Jocul a fost facut iar societatea globala l-a acceptat ca pe o ideologie tacita, dincolo de principiile eticii sau ale justitiei sociale.  

Daca filosofi precum Immanuel Kant erau fascinati de natura moralitatii, legand-o strans de studiul metafizicii, odata cu moartea lui la inceputul secolului XIX, o noua generatie de ganditori ia nastere. Profitand parca de aparenta raceala intelectuala si rationala cu care ganditorii iluministi precum Kant tratau problemele fundamentale ale existentei, acestia merg cu un pas mai departe, incercand sa inlocuiasca intelepciunea si spiritualitatea cu intelectul si matematica, mai reci si total lipsite de pecetea divina a metafizicii. Acum, aroganta rasei umane se apropie de apogeu. Acum, cei care dau tonul muzicii sunt oamenii de stiinta, politologii si chiar filosofii cre vor sa dea un raspuns oricarei intrebari, declarand ca nimic nu se afla dincolo de stiinta si intelectul uman. Incet incet, reductivismul obtuz incepe sa transforme realitatea in materie, incercand sa enunte adevarurile fundaentale pornind de la studiile empirice ale acesteia.

In pragul unei noi paradigme globale, in plina revolutie industriala si in mijlocul unei populatii umflate, inculte si suferinde,  Nietzsche proclama moartea lui Dumnezeu, Marx stabileste ca religia este un drog pentru cei slabi iar Darwin anunta ca evolutia este rezultatul competitiei. In acele momente, dezbracati de structurile vechi si aparent inutile ale credintei si spiritului, oamenii au inceput sa scrie reguli noi, umpland grabiti vidul aparut in miezul realitatii. Astfel se naste secolul XX, dintr-o criza profunda a realitatii noastre comune si astfel se nasc ideologiile divergente care urmau sa modeleze poate cel mai brutal, imoral si inuman veac din istoria umanitatii, ale carui ecouri refuza cu incapatanare sa dispara.

Intr-o analiza retrospectiva a acelei istorii nu foarte indepartata nu putem sa nu constatam: omul nu a reusit sa-l inlocuiasca pe Dumnezeu. Poate ca esecul celor mai influenti intelectuali, sociologi si filosofi politici de a genera realitate in absenta elementului divin ar trebui sa ne faca acum, in noul secol, sa tragem concluziile dificile. Nu vrem sa le tragem. Ne este greu inca sa acceptam ca intelectul nu este o garantie a adevarului si a binelui iar stiinta nu poate inlocui spiritualitatea asa cum nici ideologiile profane nu au putut inlocui religia. Totusi, prin intelect, atacand modelele dogmatice si imperfecte ale religiei, omul a generat aberatii ideologice monstruase, bazandu-se pe aparenta putere salvatoare a mintii si pervertind principiile morale cele mai fundamentale.

Trebuie sa ne intrebam: Daca intelectul dezlantuit este cel care a dat nastere aberatiilor si atrocitatilor, atunci este calea mintii cea care trebuie urmata?

 Dar oare ce este intelectul in absenta ratiunii? Mai mult, oare ce este ratiunea in absenta intelepciunii? Intr-un final, trebuie sa intrebam: De unde vine intelepciunea? Exista undeva o formula matematica care descrie totalitatea trasaturilor si comportamentelor umane specifice intelepciunii? Daca intelepciunea reprezinta starea superioara de intelegere si judecata, bazata pe experienta, cumpatare si prudenta, atunci nu ar trebui ca inteligenta sa conduca intr-un final catre intelepciune? De ce capacitatea de a fi intelectual nu conduce neaparat catre capacitatea de a fi intelept? De ce, atat de des, cei mai inteligenti dintre noi ajung sa fie cei mai devianti, cei mai pradatori, cei mai imorali sau cei mai torturati de probleme existentiale? Trebuie sa existe ceva in plus, un element nevzut care sa faca diferenta intre indivizi, conducandu-i spre propriul infern sau spre propria stare de echilibru si ordine.

Filosofii hermetici si budisti spun ca traim intr-un univers al mintii iar mintea produce realitatea fizica in care traim. Dar oare vorbim despre o minte din care se nasc mai multe minti sau despre mai multe minti care compun o minte? Raspunsul la aceatsa intrebare pare destul de important intrucat una din variante, cea a mintii primordiale, sugereaza faptul ca exista un Dumnezeu (asa cum cred hermeticii) iar cealalta, a mintilor absolute care traiesc cu iluzia separarii sugereaza ca nu exista, sau cel putin nu este necesara existenta unei divinitati. Interesant este ca ambele modele sunt "functionale", avand capacitatea de a explica natura realitatii. Ambele modele considera ca omul se afla intr-o permanenta miscare, pe o scara a autocunoasterii care-l poate conduce catre infern sau paradis, in functie de sensul ales.  Ambele considera ca raspunsurile existentiale vin din interior si nu din exterior. Ambele considera ca mintea, aceasta trasatura fundamentala a realitatii poate fi atat un aliat cat si un dusman, in functie de vointa si constiinta asociate imaginii de sine a individului.

Aici intervin insa cateva diferente fundamentale intre cele doua filosofii. Prezenta unei divinitati atotcunoscatoare si atotputernice implica un grad redus de control asupra propriului destin, avand in vedere existenta unei vointe supreme, pe care nu o putem intelege sau controla. Astfel, doar prin acea prezenta si prin respectarea regulilor impuse, omul poate cunoaste paradisul. Mergand impotriva acestor reguli, omul va suferi si va aluneca in intuneric. Aceste reguli devin regulile Universului si deci ale realitatii. In ele se afla adevarul si prin cunoasterea lor poti cunoaste natura si esenta realitatii. Acest model da mintii omului o oarecare putere de a influenta lumea in care traieste, interpretand vointa divina prin concepte mentale precum binele si raul. Cufundat in ignoranta, omul deviaza inevitabil catre rau si deci suferinta. Practicand binele, respectand legile si dobandind intelepciune, individul se simte implinit si unificat cu esenta divina a Universului.

In modelul budist viata, in acceptiunea ei profana, devine intrinsec un izvor de suferinte si iluzii generate de propria minte. Cu alte cuvinte realitatea fizica este un set de iluzii autogenerate. Esenta unei iluzii fiind inselatoare, putem deduce ca mintea umana nu are capacitatea de a cunoaste sau intelege adevarata natura a realitatii. Budismul zen propune chiar inlaturarea oricarei tentative de a explica in cuvinte orice fenoen sau obiect. Acestea trebuie pur si simplu acceptate si contemplate ca atare, intelegand existenta unei unitati indisolubile a tot ceea ce exista. Totul este parte din noi si noi suntem parte din tot. In aceste conditii, orice traire in afara de compasiune si pace nu are sens, intrucat o agresiune impotriva oricarui element al realitatii devine o agresiune impotriva sinelui. Orice conflict devine deci aberant, fiind doar generator de iluzii si suferinta.

Oamenii au tendinta de a-si crea propriile fire narative prin care sa-si consolideze identitatea. Astfel ajungem sa ocupam o "pozitie" in lume, fie ca este vorba de sus sau jos, stanga sau dreapta, in frunte sau la coada.  Aceste povesti pe care le-am imprumutat de la altii sau pe care le scriem singuri ajung sa ne domine intreaga existenta. Uitam pe parcurs un adevar esential: sunt doar povesti, produse ale mintii, menite sa traiasca, sa moara si apoi sa renasca iar, mai mult sau mai putin schimbate. Fiecare om devine deci un narator al propriei existente, pe care o povesteste mai cu haz sau mai in serios, mai trist sau mai vesel, in functie de pozitia pe care el insusi a ajuns sa o adopte. In aceste conditii secretul si adevarul este unul singur: Pozitia pe care alegem sa o adoptam. 

Putem alege  una de implicare in lume, activa si expansiva, plina de mize, reguli si responsabilitati asumate. Putem alege pozitia pasiva, de contemplare si minunare in tacere, in singuratate sau inconjurati de lume, mereu calmi si impacati. Putem juca rolul de etern dansator in ploaie si in vant, cantand povesti vechi sau noi, menite sa fie auzite si vazute sau dimpotriva, ascunse adanc in suflet. Toate aceste roluri le alegem singuri sau ii lasam pe altii sa le aleaga pentru noi. In mod uimitor, aceste decizii nu tin atat de mult de intelect si educatie cat de vointa sau "spiritul" fiecaruia. Tot in mod uimitor ele nu depind aproape deloc de varsta sau experienta, intrucat sunt decizii fundamentale. Din clipa in care un copil invata sa spuna "da" sau "nu", societatea incepe sa-i puna in fata alegeri. Unele par reale, altele par false. Nimeni insa nu poate sa-l oblige pe copil, foaia alba si imaculata, sa scrie o alta poveste decat cea dictata de propriul discurs interior. Valorile fundamentale si adevarul fundamental  sunt deci simple, fiind cu adevarat "la mintea copilului".

Deci, circumstantele existentei individului pot genera actiuni, daca acesta decide sa le intreprinda. Decizia insa este intima si individuala, dictata de o constiinta si vointa imposibil de cunsocut doar prin instrumentele empirice. Hermeticii spun ca aceasta vointa vine din vointa divina, prezenta in mintea individului ca parte a mintii divine.

In concluzie as vrea sa enunt trei principii fundamentale, in care am ajuns sa cred si prin care cred ca orice individ poate atinge o stare de echilibru interior. Ele vin ca sinteza a celor doua filosofii mentionate mai sus, imprumutand din ambele ceea ce am simtit eu ca este mai aproape de adevar.  Cele trei principii se rezuma la trei cuvinte simple insa pline de semnificatie:

 

1)   VOINTA

2)   PURITATE

3)   UNITATE

 

VOINTA este elementul creator de baza, a carui energie activa genereaza realitate. In absenta unei cantitati corespunzatoare de vointa omul este slab, atat fizic cat si sufleteste sau mental. In absenta vointei apar frica, nehotararea si lasitatea, stari mentale devastatoare si aberante. Vointa este energia metafizica primordiala, imposibil de patruns, care se traduce prin energia mentala si apoi fizica, manifestate la orice nivel. Vointa inseamna miscare, ritm si vibratie. Vointa genereaza viata.

PURITATEA se refera la fidelitatea absoluta fata de adevarul absolut. Puritatea se traduce in modul de viata just si perfect, lipsit de compromisuri si deviatii. Puritatea da vointei o forma de manifestare aflata in rezonanta cu unitatea cosmica. Puritatea reprezinta deci modalitatea de a primi energia primordiala, realizand echilibrul absolut.

UNITATEA se refera la adevarul absolut. Acceptand premisa unui Univers mental, indiferent de forma pe care acesta o imbraca, acceptam faptul ca realitatea comuna in care traim este o consecinta a mintii universale care ne defineste. In consecinta, o separare de totul mental este imposibila iar unitatea absoluta devine adevarul absolut. Intelegand, acceptand si simtind acest lucru dam un sens simplu si clar existentei: contemplare si autocunoastere. Daca primele doua principii reprezinta combustibilul si motorul realitatii, cel de-al treilea reprezinta directia de deplasare, prin forma perfecta a unui cerc fara inceput, fara sfarist si egal in orice punct.